Vine Crăciunul....iar eu merg la concert!!!

Pilda nopții

Dacă ne-am urma VISUL am fi măcar un pic mai fericiți!

Amestecate

A trecut Sfântul Nicolae. L-am simţit la fel de bun. Mi-aş fi dorit o zi în care să stau doar cu cei dragi şi să vorbesc la telefon. Să merg la biserică. Să împart ceva. Să mă bucur. Nu am stat acasă dar de vorbit la telefon am vooorbit. Mult. Nu a fost cu putinţă să răspund de fiecare dată. Pentru că eram la muncă. Dar oricum m-am bucurat de fiecare vorbă bună, de fiecare om care şi-a adus aminte că port numele sfântului sărbătorit. Şi am simţit în aer multă afecţiune.

S-a dat sentinţa în cazul Imran. Cel care acum trei ani, în august a spulberat cu bolidul trei vieţi. Regizorul Cristian Nemescu, sunetistul Andrei Toncu şi taximetristul Radu Aruştei au părăsit scena vieţii. Toţi aveau mai puţin de 30 de ani. Britanicul de origine pakistaneză a primit şase ani de puşcărie cu executare. Şi are de dat în jur de 700.000 de euro despăgubiri. Deocamdată omul nu s-a prezentat la poliţie. Oricum îşi joacă ultimele momente de libertate. Le-a spus poliţiştilor că vine singur, apoi a transmis prin avocat că nu mai vine iar acasă nu a fost de găsit. Mă întreb dacă nu cumva îşi va lua tălpăşiţa. Din ţară. Că oricum nu ar fi primul caz.

Oricum am simţit din nou durerea familiilor. Care trebuie să trăiască cu o povară aşa de mare. Mi-am amintit iar ochii mari, frumoşi şi albaştri ai copilului. Ştefan. Băieţelul taximetristului care şi-a pierdut viaţa în acest accident. Bunica lui mi-a spus că la 4 ani, întreabă de ce pe el tatăl lui nu-l sună niciodată. Pentru că, acolo unde e nu are telefon a fost singurul răspuns pe care cei dragi l-au putut găsi. Deocamdată. Banii - nu cred că îi va vedea oricum nimeni. Mă îndoiesc că "băiatul" Imran a lăsat vreo proprietate sau ceva pe numele lui. A avut timp să se ocupe. Sincer nu ştiu dacă prin sentinţa asta s-a făcut dreptate. Cine suferă o astfel de pierdere nu-şi va mai putea găsi oricum liniştea. E bine însă că se dă un exemplu pentru cei care conduc iresponsabil pe şosele. Ştiu că se pot întâmpla şi imprudenţe. Dar să mergi totuşi cu viteză, să treci pe roşu şi să nu mişti un deget când trei oameni sunt zob, în faţa ta cred că se cheamă că nu ai suflet. Atât. În rest, ce mai poate fi spus?

Piesa zilei

Vreau să am steaua mea

Aşteptare

Doamne, cât de mult mă enervez când am dreptate! Când acel simţ interior, rău prevestitor nu dă greş! Când am cedat în faţa raţiunii şi nu am vrut să pun pe primul loc, ceea ce simţeam. Trebuia să-mi pun "the bad feeling" în piept, ca o etichetă. Şi trebuia să mă ascund în spatele ei. Să nu cedez.

Rezultatul nu e acum decât o imensă aşteptare. Aşteptare şi minciună. Din partea unui om care nu valorează nimic. Doar minte. Şi minte. Şi minte. Pe timpul şi pe banii mei.

Cel mai tare mă enervează că nu pot face deocamdată nimic.

A fost odată în România

Aveam 10 ani când a venit Revoluţia. Am amintiri puţine şi nu ştiu de ce, peste perioada de atunci s-a aşezat un praf de uitare.

Îmi amintesc că în oraş relaţia care conta cel mai mult era cea cu vânzătoarea de la alimentară. Ea putea să-ţi dea pe sub mână cele mai bune produse. Şi tot ea te anunţa când primeau marfă.

Îmi amintesc bananele verzi învelite în foi de ziar, care se odihneau zile în şir pe dulapul de la noi din dormitor şi cum aşteptam cu înfrigurare să se coacă. De multe ori eu nu aveam răbdare şi le mâncam aşa, verzi.

Îmi amintesc când am vărsat o ceaşcă de cafea bună pe rochia mătuşii mele. S-a supărat rău. Eu am crezut că e necăjită pentru că i-am stricat rochia. În realitate ea regreta gura de cafea de calitate, o raritate pe lângă obişnuitul nechezol.

Îmi amintesc spectacolele impresionante închinate partidului. Făceam parte din grupul de recitatori. Reţin şi acum stresul copleşitor dintr-un an. Aveam o poezie în care prima strofă era ceva cu "dragi conducători". Profesoara mea îmi repeta obsesiv să nu spun cumva "draci conducători". Din fericire am pronunţat corect.

Iubeam feliile de pâine unse cu margarină RAMA şi pateu. Erau o raritate oricum. Nu ştiu cum făcea tata rost de margarină. Ţin minte însă că discutam cu sora mea şi într-un fel consideram o risipă să punem pe aceeaşi felie de pâine şi margarină şi pateu. Consideram asta un privilegiu şi ne bucuram din plin când aveam parte de un astfel de deliciu.

Îmi amintesc că două, trei portocale ne făceau fericite pe mine şi pe sora mea. Ţineam fiecare felie minute în şir în gură ca să-i simţim parfumul şi să prelungim cât mai mult savoarea.

Îmi amintesc de salamul cu soia. Era îngrozitor.

Dulciurile bune şi rare, obţinute cu eforturi de părinţi erau "sechestate" de sora mea într-un dulăpior. Pentru că mă ştia pofticioasă şi pentru că vroia să păstreze cât mai mult dulăpiorul plin, de multe ori ea deschidea dulapul, eu salivam apoi îl închidea spunându-mi că ea s-a săturat doar uitându-se la ambalaje. Eu nu înţelegeam asta, cum dracu să-ţi treacă pofta doar uitându-te la hârtia unei ciocolate? Oricum, după ce devoram dulciurile păstram toate ambalajele ca o dovadă certă a dezmăţului dulceag.

Atât îmi amintesc. Şi mai sunt şi altele, dar răzleţe.

Colegii mei Nadina Câmpean şi Petre Nechita coordonaţi de Oana Despa au pus cap la cap amintirile. Amintirile puternice ale celor care au trăit o bună perioadă din viaţă în comunism. Aşa s-a născut campania "A fost odată în România". O campanie care începe în această seară, la ora 19.00 la Observator.

Mai multe despre campanie găsiţi aici:

http://nadinacampean.blogspot.com/2009/11/fost-odata-in-romania.html

sau aici:

http://oanadespa.blogspot.com/2009/11/fost-odata-romania-mea.html